Asta nu o sa fie sub forma de scrisoare, ma abat putin de la regula jocului. Mi-a venit o idee si o las aici pentru a o tine minte.

- Si totusi … am incredere.

- O incredere inspirata de felul in care isi invarte suvita pe aratator si te priveste fix, ganditoare. Probabil iti inchipui ca este cu mintea aici, ca planuieste urmatoarea miscare menita sa te vizeze in special pe tine. Face asta, poti fi sigur, dar fereste-l pe cel care are ghinionul de a-i cade la picioare! Te lasi mintit de acei ochi limpezi crezand ca in ei poti vedea infinitul si de acei obraji rozalii care amintesc de gradini inflorite. Iar vorbele sale … Oh, cati nefericiti au cazut prada lor! Si cate suflete nevinovate sunt trecute acum in uitare si lasate acolo sa zaca pentru eternitate. Dar nu-i nimic, stiu prea bine cum te simti. E nevoie doar sa o privesti in continuare si o sa uiti ca iti vorbesc. Uite, de exemplu acum. Deja ti-ai luat ochii de la mine mutandu-i asupra ei, admirand pesemne modul in care rochia ii imbraca trupul, apreciind ca a ales sa poarte alb fiindca e culoarea puritatii. Crede-ma cand iti spun, nu este nimic pur la aceasta fiinta.

- Mi-a spus ca ma iubeste!

- Oamenii spun multe, tinere nefericit si nu ii poti crede pe toti. Trebuie sa sortezi adevarul de minciuna si aparenta de esenta. Crezi ca daca a marturisit asta chiar asa este? Vorbele sunt arma perfecta pentru o minte iscusita. Probabil ca te-ai lasat prada gandurilor si ti-ai imaginat file de poveste, dar realitatea este mult indepartata, iar ceea ce iti doresti pe moment nu este ceea ce este necesar in continuare. Felul in care te priveste acum este dovada clara – uite, mai ca doreste sa atace – ca in sufletul ei nu este urma de mila. Uita de privirea ei, ochii mint cel mai bine! Ei sunt oglinda sufletului doar daca stapanul lor doreste, iar sufletul are atatea moduri de a-si ascunde adevarata natura incat ai fi ingrozit daca ti s-ar infatisa acum adevarul. Exista multe masti ce pot fi purtate, iar ea le schimba cel mai bine. Niciodata nu poti sa stii cum arata de fapt manechinul, uneori uita sa o dea jos si ramane cu ea mintindu-se singur. Cine ar putea sa spuna?

- Nu! Nu cred ca poate sa fie atat de meschina …

- Nu crezi multe, se pare. Traiesti intr-o lume construita de tine si nu pot sa te condamn. Candva am trait si eu intr-o lume asemanatoare, dar ceva s-a prabusit peste ea si am vazut ca era doar un decor bine realizat menit sa imi distraga atentia de la ce se intampla in spatele sau. Doresti sa traiesti toata viata pe scena? Iti spun sincer, lucrurile cu adevarat pretioase se petrec in spatele cortinei. Nimeni nu accepta un actor care se indentifica atat de mult cu personajul incat uita sa renunte la el. Actorii au multe fete, la fel ca domnisoara care inca te admira. Probabil i-ai captat atentia acum, dar nu te lasa inselat! O sa uite de tine la fel de repede pe cat te-a observat, e de ajuns doar o privire. O sa plece precum o pisica plictisita de un soarece ce a murit in timp ce il invartea printre gheare. Cand si-a oferit si ultima suflare nu o mai intereseaza, iar tu pari acum pe punctul de a-ti da duhul. Respira, prietene drag!

- Am … Am crezut ca ma iubeste.

- Multi nefericiti cred ceea ce nu exista, dar vei trece peste asta la fel de gratios ca un copil ce sare peste o baltoaca. Nu te teme, oamenilor li se ofera multe obstacole, important este sa fie destul de destepti cat sa isi continue drumul – indiferent daca stiu sau nu care le este destinatia. Stiu ca acum te simti ca si cum aerul ti s-ar fi taiat si ca junghiul din capul pieptului nu iti va permite sa existi in continuare. Stii bine ca e doar o stare de suprafata, uite, nu ai murit! Atat timp cat ceasul ticaie in surdina, timpul tau exista, iar tu, dragul meu, esti la fel de viu ca si mine. Nu la fel de viu ca ea, desigur. Ea este moarta din clipa-n care sufletul sau inocent si pur s-a lasat metamorfozat de o ispita superioara si neinteleasa de o minte atat de tanara. Probabil ca ea crede ca asta este adevarul ei, dar uita adevarul nostru. Al cui crezi ca este cel adevarat? Nu isi inchipuie ca distruge tot ceea ce atinge, i se pare o joaca mult prea dulce pentru a fi oprita. S-a ridicat ! Vezi ? Ti-am spus ca in curand se va plictisi de ceea ce nu ii ofera satisfactie si isi va gasi zbuciumatul interes intr-o alta directie.

- Nu! Trebuie sa o opresc!

- Uite asa te duci singur catre o moarte sigura. Uneori trebuie sa asculti sfaturile celor intelepti chiar daca acestea nu corespund cu realitatea si gandurile tale. Sentimentele sunt usor de manipulat odata ce capeti experienta, dar tu nu ai de unde sa stii toate astea. Candva o sa razi de ceea ce simti acum – daca nu vei fi atat de prost incat sa pieri intre timp. Iar nu ma asculti. Prea bine, poti face orice doresti, dar nu ma condamna ca nu te-am avertizat. Uneori trebuie sa simti durerea pe pielea ta pentru a te asigura ca este reala, dar ai grija sa nu fie mai mare decat o sa poti indura!

]]> http://asyoufeel.wordpress.com/2011/12/15/perpetuu/feed/ 1 sashalex http://asyoufeel.wordpress.com/2011/12/12/numarul-5-revelatie/ http://asyoufeel.wordpress.com/2011/12/12/numarul-5-revelatie/#comments Mon, 12 Dec 2011 19:47:33 +0000 Jay LeRaux http://asyoufeel.wordpress.com/?p=58 ]]>

“Mereu am incercat sa ma intorc la turma desi cei din jur incercau sa ma tina departe. Nu imi placea sa fiu speciala, tot ce imi doream era sa ma camuflez si sa apartin acelor nefericiti asemanatori care erau lipsiti atat de ambitie cat si de speranta. Nu am reusit niciodata sa ii conving pe cei din jur ca nu vreau lucruri unice sau care nu sunt mai mult sau mai putin si la ceilalti si desi eram de obicei pusa la margine si lasata sa admir de acolo intreaga priveliste, cea mai apasatoare dorinta a mea era aceea de a fi dincolo, intr-o aglomeratie comuna. Imi era teama sa fiu altfel fiindca nu aveam un exemplu pe care sa il pot urma si fiindca eroii copilariei mele erau in general oameni normali care nu ieseau cu nimic in evidenta. Planuri nu imi facusem pe atunci si nici nu eram sigura ce doresc de la viata. Teoriile existentiale care aveau sa apara in scurt timp erau parca dintr-un univers paralel si nu imi amintesc sa ma fi gandit vreodata la ele. Dupa mine oamenii erau toti la fel, diferea doar infatisarea si eventual meseria pe care si-o alegeau candva. Poate ca suna ridicol, dar viata de atunci mi-e putin in ceata.

In timp, insa, am realizat singura, pe propia mea piele, ca oamenii nu sunt la fel. Ba mai mult, acea egalitate despre care se tot vorbeste este absolut inexistenta sau doar de fatada – asa, o poveste frumoasa care ascunde o realitate fantasmagorica. Degeaba incercau anumiti, prin munca asidua, sa isi depaseasca acea conditie primitiva, ce ti-e scris nu poate fi schimbat. Ne nastem inegali, iar acest drept, daca il putem numi asa, nu depinde de noi. As fi preferat sa fim toti pe acelasi picior de egalitate asa cum imi placea sa cred candva, dar oare unde ar mai fi fost distractia?

Ma uit la mine acum si imi imaginez ca stau pe iarba, in pozitie turceasca, avand in mana un creion si in brate un carnet. Incerc poate sa desenez sau cine stie, sa scriu ceva. Ma gandesc si nu imi vin idei asa ca ma rezum la a-i urmari pe ceilalti si la a incerca sa ii analizez. Nimic nu se compara cu acel moment crucial petrecut doar cu tine in care singurele soapte sunt ale propriei minti. Atunci poti intelege lumea cu adevarat fiindca nimic nu influenteaza, iar valurile din exterior raman acolo, inchise pe veci inaintea portii pe care tocmai le-ai trantit-o . Tot in asemenea momente multumesc cerului ca suntem diferiti si ca daca as incerca as reusi pana la urma sa fac multe lucruri pe care le fac si altii. Dar nu vreau, iar aici vine partea interesanta fiindca in clipa in care mica fiind am primit calitatile si defectele, s-a ratacit o sticluta de incapatanare. Si fiindca dopul nu era bine pus, s-a varsat intr-o parte a personalitatii mele facand-o sa fie nici prea-prea nici foarte-foarte. Ma intreb cate stilcute s-au mai varsat si ce oare contineau ele…

Azi am avut o revelatie, una din acelea care vin rar, dar care iti schimba modul de a percepe totul. Poate ca nu sunt facuta sa ii fac pe altii fericiti si poate ca in general ranesc mai multa lume decat trebuie. Poate ca rolul meu in viata nu e acela de a aduce zambete pe chipul tuturor, nu imi plac oamenii in general decat de la distanta. Imi place sa fiu placuta, dar cu limita si detest sa fiu prietenoasa doar din politete. Imi aleg preferatii cu grija si aceia exista doar in sfera mea si atat. De restul nu imi pasa desi afirm contrariul si as fi mai mult decat bucuroasa sa ii las la usa “casei” mele pentru totdeauna. Uneori nu ma exprim asa cum ar trebui, dar oare cum este corect? Asta difera de la om la om si poate ca un lucru care mie mi se pare corect altuia i se pare gresit. Tot astazi mi-am mai luat o palma si asta a cam durut fiindca desi aveam obrazul drept pregatit a venit din cealalta directie si m-a luat prin surprindere. Am indurat totul eroic fiindca asa a trebuit si nu fiindca m-ar fi durut mai putin ci fiindca am fost incapatanata. Mai bine radeam de ei fiindca era bine decat sa plang fiindca ma simteam prost. Dar e in regula, viata nu este numai lapte si miere, iar eu nu sunt facuta doar din scortisoara, zahar si tot ce este frumos. Nu sunt un inger coborat pe pamant, nu aduc mantuire, nu stiu sa consolez si nici sa salvez oamenii din gheare straine daca ei nu vor sa fie salvati. Ma pricep sa fac doar lucrurile la care ma pricep si nu stiu sigur care sunt acelea asa ca le descopar treptat. Am nevoie de oameni care sa ma prinda de mana si sa ma traga dupa ei, dar doar in fata. Nu imi permit sa mai merg precum racul in spate, viata este prea scurta pentru a reveni mereu in acelasi punct.

Imi place sa imi pastrez gradina intacta, ador florile. Vreau ca oamenii din gradina MEA sa ramana acolo si sa ma iubeasca la fel de mult pe cat ii voi iubi si eu. Vreau sa fiu a celor care stiu sigur ca ma vor fiindca nu imi place sa ofer doar pe jumatate. Imi plac oamenii hotarati tocmai fiindca eu nu sunt mereu hotarata. Am nevoie de ceva care nu este eu decat partial, care ma poate ajuta sa inaintez chiar daca e nevoie de un sut in fund pentru asta. Nu mi-e teama de provocari desi sunt o fricoasa. Mi-e frica de intuneric si de tot ce ma face vulnerabila, dar daca trebuie sa infrunt ceva am sa o fac in cele din urma. Iar acum mi-e clar, stiu ce vreau de la viata; Asta fiindca am aberat mult timp in veselie lasandu-i pe ceilalti sa fie marionete in timp ce eu eram suveran. Aceia ma pot uri acum, dar sa le treaca repede! Stiu ca exista rau pe pamant si ca oamenii sunt uneori din hartie, dar prefer sa inchida in ei tot ce e urat sau macar sa nu imi spuna. Iar candva, cu putin noroc, am sa fiu precum un munte. Si da, pana la urma pot spune ca sunt multumita ca nu m-au lasat sa cresc in turma si ca m-au dat la o parte lasand sa observ de acolo totul. A fost mai bine, din exterior se vede altfel. “

,, Nu am fost un copil trist si nici nu imi amintesc sa fi desenat oameni imbracati in negru sau dezastre naturale. Nu am fost traumatizata si nici nu am amintiri neplacute care sa imi fi provocat sechele. Din fericire am fost ocolita de toate problemele majore pe care le-ar putea intampina un copil, dar nu am fost destul de norocoasa sa fiu protejata de intreaga parte negativa a acestei lumi. Grija de mine … nu am stiut sa am. Asta poate fiindca au avut grija altii. Privind acum in urma ma vad probabil ca pe un catel tinut bine in lesa, nelasat fiind sa o ia razna in toate directiile posibile.

Am fost cea mai mica faptura din cercul meu de prieteni, iar asta a durat pana ce m-am mutat din acel oras care mi-a fost si sora si frate si fara de care probabil nu as putea sa fiu acum ceea ce sunt. M-am nascut in capitala, dar din fericire am copilarit intr-un oras micut de provincie, un loc minunat si linistit care imi oferea cele mai placute momente, cele mai libere plimbari si cele mai originale escapade. Vedeam Dunarea de pe balcon, dar la acea vreme nu eram destul de inalta cat sa ma pot ridica peste margine cat sa admir cum trebuie peisajul. Acolo am avut prima pisica, primul catel, primii pui de gaina, primul iepuras pufos, alb ca neaua, care stia el cum sa faca sa iasa din cutia lui si sa patruleze prin casa. Acolo am vazut primul incediu, am legat primele prietenii -slabute si fara implicare- , am observat prima furtuna cu tunete si fulgere. Acolo am aflat cine este Mosul si ce face el in fiecare an, acolo am adormit pe hol fiindca imi era frica sa intru in camera, acolo imi era teama de intuneric, dar m-am ascuns speriata in casa scarii, in cel mai intunecos loc cu putinta fiindca aveam impresia ca ma urmareste un criminal. Acolo am invatat sa traiesc, am deschis ochii, am simtit frica si bucuria adevarata, am fost inchisa pe afara si am plans cu lacrimi de crocodil. Acolo am pierdut ceva … si am castigat altceva. Imi este dor de acel oras din tot sufletul fiindca fiecare portiune de asfalt detine o parte din mine. Inca imi amintesc senzatia aceea tulburatoare cand am aparut prima oara la televizor, stiu ca aveam un microfon mov si invatasem mecanic ce trebuia sa spun. Nu am privit camera care ma filma, ma uitam la acel mentor ca si cum ar fi putut sa ma ajute desi sincera sa fiu – nu putea.

Imi amintesc teatrul. Iubesc acel teatru, il iubesc sincer. Imi amintesc cum stateam in spatele cortinei trase si incercam sa recit poeziile invatata la scoala, dar microfonul nu era pornit si ma intristam ca nu ma aud. Acolo am vazut camera costumelor – care nu era de fapt o camera, dar mi se parea mare si enigmatica. Ma minunam de orice imi aparea in fata. Pe atunci aveam si de ce, nu mai vazusem lucruri de acel fel, iar noul ma soca. Tin minte ca erau niste statuiete in forma de leu pe care ma urcam cand eram mica si ziceam ca pot sa plec oriunde calare. Ultima oara cand am fost in acel oras le-am revazut. Leul este atat de mic … Mi se pare imposibil acum ca mi se parea mare atunci.

Nu am avut nevoie de lucruri scumpe si de tehnologie avansata. Nu aveam calculator si nici nu stiam ca se inventase ceva numit internet. Nimeni nu avea telefon mobil. Nu imi faceam planuri, nu imi faceam griji. Nu credeam ca exista oameni ce merita denumirea de ,,prieten”. Pe atunci eram sigura ca nu o sa imi placa vreodata un baiat. Eram libera. O libertate care nu poate sa fie simtita decat stand pe malul unei ape, privind dincolo de ruinele unei cetati, asteptand ora de deschidere a celui mai frumos muzeu din cate am vazut vreodata. Acolo sunt plimbarile sub clar de luna si mersul pe biclicleta, acolo sunt cazaturile serioase fiindca nu aveam echilibru, acolo sunt clipele petrecute pe vapor pe o ploaie torentiala si acolo sunt primele semne care mi-au marcat existenta. Imi este dor de un loc acum schimbat, dar care mie imi ramane acelasi in minte.

Uneori mi-ar place sa stau pe una din bancile dintr-un parc plin de castani si sa scriu ganduri, sa vad daca pot sa creez mai bine acolo. Posibil sa da. Mi-e dor de refugii. Acest oras ma sufoca. Oamenii ma sufoca. Plecarea din acel loc a fost cel mai groaznic lucru. Plangeam in hohote. Cand am vazut ce schimb nedrept se face, in clipa in care am realizat ca dau un lucru si in schimb primesc un nimic, am simtit o reala neputinta. Acum m-am obisnuit. Sau poate a incetat sa mai conteze?

Am fost un copacel mereu scos din pamant si plantat intr-un alt loc. Nu am radacini stabile nicaieri. Nu am prietenii care sa dureze de ani buni, nu am cunostiinte din copilarie si nici locuri la care sa revin. Afirm ca accept schimbarea cu usurinta acum fiindca m-am obisnuit cu ea. In realitate, nu cred ca am sa ma obisnuiesc vreodata. “

Imi este dor. Imi este dor de anumiti oameni, de anumite gesturi, de anumite atingeri. Imi este dor de niste priviri care nu vor mai fi niciodata la fel, de niste prieteni pe care ma puteam baza si pe acel sentiment de siguranta. Recunosc de fata cu tine si te poti speria daca vrei, nu imi mai este teama acum; Ii vreau aici, langa mine. Vreau sa zambesc la fel de amar, la fel de ironic si sa ma indoiesc de ei, vreau sa le spun vorbe pe care afirma ca nu le doresc, dar care nu ii deranjeaza. Vreau sa ma minta daca le place, prefer sa ii descos si sa rad in sinea mea fiindca mi-am dat seama prea repede. Mi-ar place sa vorbim asa cum vorbeam, sa nu spunem nimic, dar defapt sa spunem ceva. Vreau sa ii aud pe altii amintindu-mi ca acele persoane dragi mie nu sunt cum credeam si ca de fapt ma numesc manipulatoare, rea, aroganta, plictisitoare, ca nu au ce vorbi cu mine, ca ii deranjez, dar totusi ma accepta. O sa rad si de ei fiindca stiam deja asta. Ma voi distra fiindca nu ma deranjeaza ca ei zambesc dulce pentru a-mi distrage atentia in timp ce vor sa isi stearga incaltamintea murdara pe mine. O sa le accept zambetul pentru ca imi place, iar cand o sa incerce sa ma calce ii voi intreba cu inocenta : “Asta vrei de fapt?”. Nu imi vor raspunde fiindca sunt prea orgoliosi si mult timp am sa cred ca vorbesc singura. Candva o sa le para rau si lor si poate o sa incerce sa repare totul. Se vor stradui din greu si o sa aiba impresia ca le lipesc piese. O sa renunte pana la urma fara a stii ca de fapt nu era nimic stricat. 

Dar tot imi este dor si simt asta mai intens cand sunt singura. Imi e dor de cei care au fost candva aici, dar care au ales sa faca un pas in spate. Manipulatoarea din mine spune ca ii vrea inapoi in gradina, ca sa ii tin ca pe niste flori frumoase, pe care le admir si pe care le doresc mereu in preajma. Partea din mine care nu stie ce inseamna prietenia va crede ca florile ar sta mai frumos in ghiveci, asa – ca sa le vada lumea. Partea plictisitoare a mea le va ignora sau le va povesti despre fluturii multicolori care vin adesea sa se joace pe langa petale; Iar eu cea aroganta va sta pe banca fara sa priveasca in directia florilor in timp ce isi va spune in tihna : “Ce conteaza, oricum sunt perfecta “. 

Sunt ceea ce vreti sa vedeti. Iar mie imi place sa cred ca voi sunteti ceea ce ador sa vad. Vreau sa cred ca ati fost sinceri macar pentru o secunda si ca zambetul acela a fost pentru mine. Si mai vreau sa cred ca de fapt nu ma credeti atat de rea pe cat lasati sa se creada. Pentru ca daca asta e adevarat, atunci sunt dezamagita de voi. M-ati avut pentru o clipa in preajma. Pentru o secunda m-ati iubit, pentru o secunda mi-ati fost alaturi. Daca tot ceea ce spuneti acum despre mine e adevarat, ma intreb oare, ce fel de oameni sunteti voi daca nu ati vazut asta si inainte? 

In incheiere, nu oricine poate cunoaste o persoana. Sunt rare datile in care sufletul cuiva este deschis complet. Uneori te contrazici chiar si pe tine. Totusi, unii ajung sa stie mai mult decat altii. Acei oameni se numesc ,,speciali”. Fie ca este vorba despre o amintire, despre un vis, despre o povestioara aparent nesemnificativa, daca ti-am spus-o tie inseamna ca ai contat, inseamna ca ti-am oferit acea bucatica din mine si te-am lasat sa faci orice doresti cu ea. Imi place sa cred ca nu ai aruncat-o la gunoi ca pe un creion perfect functional, dar care te rascolea din diverse motive. Imi place sa cred ca ati fost destul de curajosi cat sa imi spuneti ca nu o doriti si ca o pot lua inapoi. Pe aceia dintre voi ii respect. Si poate ca voi ridica privirea catre tine si voi incerca sa spun mai multe decat pot. Voi incerca sa sparg bariera fara a ma folosi de cuvinte. Voi incerca sa iti spun clar ca imi este dor de tine si te vreau inapoi, indiferent de locul pe care il doresti in sufletul meu. Ti-l dau! E al tau, poti sa il iei si sa faci orice iti doresti. Insa daca nu esti in stare sa vezi asta, atunci inseamna ca nu il meriti. 

“Mi-as dori sa ma fi nascut intr-o alta epoca, intr-un trecut indepartat asemanator celui din cartile marilor clasici. Cat de frumos ar fi fost atunci? Nu ar fi trebuit sa fiu altceva decat o tanara neajutorata, care desi poate gandi si actiona singura este restransa sa o faca. Atunci nu ar mai trebui sa imi fac griji pentru deciziile pe care le iau fiindca altii ar fi cei care mi-ar dicta viitorul. Poate ca ar fi mai bine fiindca nu as mai alege mereu doar lucrurile gresite. Mi-ar place sa fiu tanara, cu pofta de viata, sa alerg pe pasuni inverzite si sa nu ma mai gandesc la ziua de maine. Mi-ar dori o viata plictisitoare alaturi de un sot ales de parinti, fara povesti de dragoste, sentimente si dezamagiri. Ar fi bine daca altii mi l-ar pune pe el in fata si mi-ar zice ,,Ia-l! Asa trebuie!”. Cum ar fi oare viata mea atunci? M-as trezi facand lucrurile de ieri, as creste multi copii carora le-as umple capetele cu povesti din timpuri de mult apuse. A doua zi ar fi sora geamana a celei de azi si nimic nu mi s-ar parea iesit din comun. Ar trece peste mine zile, ani, decenii si intr-un final as imbatrani langa un om pe care nu l-am iubit niciodata, intr-o casa pe care nu imi amintesc sa o fi cumparat-o, langa niste copii care aproape m-au uitat. As muri intr-un final la fel cum m-am nascut, fara prea multe batai de cap, fara lucruri memorabile, fara sa fi fost cunoscuta in intreaga lume. Pe mormantul meu ar aparea flori in primele zile, saptamani, luni, poate ani, dar intr-un final ar deveni sinistru si gol. Oamenii care m-au cunoscut urmau sa moara si odata cu ei muream si eu definitiv. Oare atunci cum ar fi fost viata mea?

Atunci nu mi-ar fi pasat de oameni. Cine ar pretui ceva ce oricum nu are? Nu as avea prieteni, iubiti, oameni de incredere. As trai intr-un univers paralel complet distant de tot ce cunosc, complet imun la orice. Poate ca asta ar fi mai bine. Daca am invatat ceva din viata de pana acum atunci am invatat sa nu am incredere in nimeni. As putea sa imi tin mereu fruntea sus si privirea inainte, iar cei de langa mine ar putea fi numarati pe degetele de la o mana. Simpla mea prezenta ar fi redus o sala la tacere fiindca nimeni nu ar fi indrazit sa ma sfideze. Nu poti rani un om indiferent.

Cum e viata mea? Aici, probabil, vei incepe sa razi fiindca de cele mai multe ori deznodamantul nu e inteles decat de mine.Viata asta nu e previzibila desi uneori mi-as dori sa fi fost. Nu stiu ce e maine, nu stiu ce simt maine. Sunt intr-o continua schimbare care se datoreaza altora mai mult decat mie. Prietenii pe care i-am avut candva sunt doar niste oameni pe langa care trec fara sa imi trezeasca nici macar o emotie; Iar apoi cad si sufar gandindu-ma la ce a fost si nu mai e doar pentru a ma reculege singura de pe jos si a-mi spune ca unele lucruri nu depind de mine. Dar o sa depinda. Fiindca nu traiesc in vremurile ,,de aici”, trebuie sa lupt pentru cele de azi; Iar in incheiere, iti spun tie in timp ce imi spun mie; o sa ajung mai departe decat au visat ei toti.”

Obisnuiam sa cred in prietenie si dragoste desi la un moment dat m-au dezamagit amandoua. Credeam ca adevarul este vital in aceasta lume, ca nu trebuie sa pierd niciodata pentru a castiga ceva. Nu stiam termenul ,,compromis” fiindca o fetita crescuta intr-o lumea idealista nu poate avea o imaginatie altfel decat fantezista. Atunci chiar credeam ca oamenii pot sa ierte doar printr-o simpla bataie de palme.

Iti spun tie fiindca e mai simplu decat sa inchid in mine acele lucruri pe care realitatea nu le accepta. Este ca o destainuire ascunsa, o destainuire care este si ea respinsa de adevarata EU. Uite … Daca as putea proba acea pelerina in acest moment, gluga sa mi-ar acoperi chipul, materialul moale s-ar lasa in jos pe trup pana la glezne, iar eu as fi perfect ascunsa. M-as putea duce oriunde as dori doar fiindca pot si as putea sa ascult in tacere tot ce spun altii despre mine. Niciodata nu ti-ai dorit sa stii ce gandesc ceilalti in realitate, dar eu da. Oh, cat de mult am vrut sa stiu! Uneori imi este ciuda ca ma prind imediat de minciunile pe care le indruga cei din jur. As dori sa fiu prostuta, incapabila de a deosebi adevarul de minciuna. Te rog sa nu ma condamni pentru asta, dar chiar am vrut. Sufar atat de rau cand stiu ce spun ei despre mine desi ma prefac indiferenta. Ma simt oribil doar privindu-i fiindca in spatele chipurilor lor parca se ascunde un clovn, se comporta ca si cum ar avea o masca. Le stiu adevaratul chip desi ma doare, dar crede-ma  cand iti spun ca prefer sa sufar decat sa ii las sa ma minta. 

Omul este inadaptabil si trece greu peste tot. Eu trec prea usor desi nu se vede, iar asta e atat de jenant incat imi vine sa imi pun iar pelerina. Ma stiu prea bine pentru a spune ca daca ar fi cazul as ierta si cel mai rau om de pe pamant. Asta doar fiindca vreau ca ei toti sa ma placa desi nu merita atentia mea. Sunt oameni rai care nu au suflet, dar nu conteaza. Nu conteaza decat sa stea acolo si sa zambeasca la fel de fals ca de obicei, sa ma minta la fel de frumos cum au facut-o mereu. Da, nici eu nu accept sa ma scufund fara sa ma ridic apoi la suprafata. 

Uneori ii simt ca nu ma inteleg la fel de bine cum ar trebui sa o faca. Uneori nu stiu nimic. Ma cred rautacioasa doar pentru ca le spun ce gandesc in fata. Ah, dar ce bine e sa zici exact ceea ce gandesti. Sunt ei destul de mincinosi si pentru mine, nu e nevoie de inca un om care sa isi distruga sufletul din mandrie. Ei chiar cred ca ii urasc? Asta ma amuza fiindca daca raspunsul e da, atunci ei sunt cei prostuti si nu eu. Mereu sunt mai rea cu oamenii de care imi pasa fiindca doresc sa ii pastrez in gradina mea chiar daca trebuie sa ma impun pentru a obtine asta. Sunt ca o sabie. Nu rade, chiar sunt! Sabia are doua parti; una taie, una nu. Caracterul meu depinde de cine ma tine. Acum poti rade fiindca sigur nu intelegi ce doresc sa spun. Ii tai pe cei pe care nu ii pot avea si fac asta din disperare fiindca orgoliul ma trage inapoi de la a-i ruga sa ramana. Prefer sa ii privesc disparand decat sa le spun cata nevoie am de ei, cat de mult le simt lipsa, cat imi doresc ca nimic sa nu se fi schimbat. Stii oare de ce fac asta? Fiindca la fel ca o sabie sunt de cele mai multe ori tinuta de mandrie. Ar trebui sa dispara acest sentiment hidos din orice om fiindca nu face decat sa distruga. E oribil cand ti se intoarce spate, dar trebuie sa recunoastem ca atunci cand se intampla asta, primul impuls este acela de a lua un cutit si a-l infige orbeste. De aici vine probabil expresia ,,injunghiat pe la spate”. Din punctul meu de vedere, numai o persoana care tine la tine poate face asta. 

Inchei fiindca gandurile mi se risipesc si nu stiu ce doresc sa mai spun exact. Adevarul este ca ma cunosti. Da, ma cunosti mai bine decat crezi. Iubesc fiecare persoana care a aparut candva intr-o poza cu mine. E haios nu? Ei bine, eu nu stau langa cineva care imi displace. Eu nu fac compromisuri. Eu nu mint doar pentru ca pot. Eu sunt mai rea decat ei toti la un loc fiindca in comparatie cu fiintele lor bune si nobile, prefer sa ma distrug pe mine decat sa ii distrug pe ei. “